ASCULTÂND GLASUL “LUMII VECHI”, cu urechi care să audă

MARY MAGDALENE McCANN

(Tulburătoarea confesiune a unei actriţe americane convertite la Ortodoxie)

(preluat din cartea “Occidentali convertiţi la Ortodoxie, şase ipostaze mărturisitoare” ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu)

Dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că viaţa mea va fi în mod profund schimbată de fiinţele unui loc şi ale unei culturi atât de îndepărtate de sofisticatul, tehnologizatul şi progresivistul mod de viaţă american, fiinţe dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrăţişând secole de istorie, aş fi respins această posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte

conştientă de diferitele influenţe exercitate asupra vieţii mele; ele erau, aşa

credeam eu, în special cele de aici şi de acum, cu urmări imediate şi vizibile.

Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt şi, în marea tapiserie

Lucrată de Creator, firul meu s-a întreţesut cu firul incandescent numit

România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea:

la început, urechile mele n-au putut să audă… Misterioase sunt căile

Domnului! Până în acel moment din viaţa mea, după lungi ani de frustrare

spirituală, fusesem sigură că eram, în cele din urmă, pe adevăratul meu drum.

În pragul vârstei de 40 de ani, începusem să cred că, în aceste zile si în acest

secol, nu mai este posibilă existenţa unei tradiţii religioase pure. Am fost

crescută în tradiţia protestantă, ca prezbiteriană. Încercasem sincer în prima

tinereţe, dar şi mai târziu, după 30 de ani, să aflu înţelesul real al învăţăturilor

acestei biserici, dar nu reuşisem să-l găsesc. Aşa că am început să-mi caut

hrana spirituală în altă parte. Totuşi, credeam că ar fi posibil, chiar şi-ntr-o

vreme “fără Dumnezeu” ca a noastră, să se facă o artă sacră, iar sufletul

umanităţii să strălucească, în ciuda întunecării orizontului, pentru sărmanii

descendenţi ai lui Adam. M-am străduit din răsputeri să-mi aduc modesta mea

contribuţie la înălţarea sufletului omenesc.

Ca artistă de teatru, am hotărât să ofer producţii spirituale oamenilor

frământaţi de întrebări reale ţi însetaţi de adevăr. Am pus în scenă o piesă întrun

act, mai puţin cunoscută, a poetului irlandez Yeats, intitulată Învierea, în

turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scoţia, am

vîzut, în interpretarea unei companii de teatru româneşti, ceea ce eu căutasem

dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei

Şerban a conceput şi-a realizat, cu trupa Teatrului Naţional din Bucureşti, acea

Trilogie antică, după Medeea, Troienele şi Electra. Experienţa exceptională la

care am putut lua parte, ca spectator la această piesă, a însemnat o cotitură în

viaţa mea. Mi s-a deschis atunci o poartă necunoscută mie; mă simţeam deacum

pregătită, parcă, să întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât

teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, după spectacol, cu artiştii români, am

încercat cu insistenţă sî aflu cum de a fost posibil ca ei sî realizeze o creaţie

teatrală atât de neobişnuită; ce au ei – sau ce ştiu ei – pe care noi, aici în Vest,

nu-l avem şi nu-l ştim? Nimeni n-a dat un răspuns întrebărilor mele repetate.

Unul dintre aceşti străluciţi actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea

mea mai adâncă, întrebare pe care nici nu ştiam măcar că mi-o puneam. M-a

auzit întrebând: “Unde să găsesc oare Biserica cea adevărată?”. Acea Biserică

pe care o căutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încă, aceea pe care

inima mea o presimţea că trebuie să existe pe undeva, în vreun fel! Poate

numai înlăuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: “Oricât de mulţi

oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un răspuns în

cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: “Trebuie să vii în România!

Atunci ai să înţelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: “Păi sigur, ce

să zic, iată-mă pe mine, o femeie fără bărbat şi cu doi copii mici, străduindumă

din răsputeri să supravieţuiesc la New York, iar tu-mi spui mie să vin în

România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele două zile petrecute la

Bucureşti, am văzut repetiţiile la o minunată punere în scenă a piesei Romeo

şi Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, soţia lui

Claudiu. Încă o dată, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce

văzusem în alte părţi. Mi-am muşcat limba din nou, dorind să întreb şi să aflu

cum de era posibilă o artă de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu maşina de la Bucureşti până la trecătorile

muntoase din Nord, străbătând oraşe cenuşii, cu blocuri de locuit din beton,

aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alături de căruţe trase de cai, cu ţărani şi

cu familiile lor. În cele din urmă, am ajuns la locurile unde întrebările mele

aveau să primească răspunsurile fără cuvinte… Eram în lumea mănăstirilor

creştine ortodoxe ale Moldovei şi Bucovinei. Stând tăcută în umbra adâncă a

Mănăstirii Văratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit

îngenuncheată pe acel pământ binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile.

După încă cinci zile, totul în mine a început să se schimbe. Stând în faţa

icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în

mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nici nu ştiam că pot

plânge… Simţeam cum mi se frânge coşul pieptului ori de câte ori căutam să

pătrund înţelesul acelor mănăstiri pictate; inima mea îşi depăşea limitele,

revărsându-se în afară. Pricina era puterea învăţăturilor lui Hristos revelate în

frescele care acopereau fiecare centimetru pătrat din pereţii bisericilor, atât în

interior, cât şi în exterior. Şi mi-a fost dat să înţeleg! Nu teatrul era ceea ce

căutam, ci acel ceva din care arta sacră nu-i decât o răsfrângere: învăţăturile

originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca

noastră coruptă; acestea erau cele către care fusesem adusă, în linişte şi

scăldată de rugăciunile reverberate ale miilor şi miilor de fiinţe care îşi

închinaseră – şi continuau să-şi închine – vieţile lor acestei înalte chemări care

este trăirea monastică, am fost primită înapoi, în turmă, cu prisos de bucurie.

Călătoria mea era totuşi departe de a fi împlinită. Fusesem doar pusă pe cale.

A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de două ori în România: prima oară, ca să-mi

botez ortodox fiica, avându-i ca naşi pe Beatrice şi Claudiu; a doua oară, mai

recent, cu fiul meu, care şi el a ales să se convertească si să se boteze ortodox.

Acum eu sunt ortodoxă şi am fost binecuvântată să-mi găsesc o biserică adevгrată

în New York – casă pentru familia mea – având un călugăr român de la

Putna, preotul fiind el însuşi de sânge românesc şi cu mulţi enoriaşi români, în

recenta călătorie a preoţilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase

prietenii cu numeroşi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu şi fiul

meu am făcut-o, am fost primiţi cu multă căldură, generozitate şi dragoste de

către călugării şi călugăriţele cu care am avut prilejul să ne întâlnim.

Sunt multe căi prin care noi, americanii, am putea răspunde dragostei lui

Dumnezeu, căi ce ne-au fost constant arătate, prin intermediul celor care şi-au

dedicat lucrarea lor de o viaţă auto-purificării şi ajutorării altor fiinţe umane.

Desigur, le-ar fi şi lor de ajutor dacă noi am deveni conştienţi şi recunoscători

faţă de neprecupeţita lor strădanie în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, fiind

noi înşine incluşi în această strădanie. Monahii români au fost profund

impresionaţi auzind cum credinţa ortodoxă devine cunoscută multor

neortodocşi din America. Ei au fost şi mai surprinşi să afle că unii dintre noi

doresc din toată inima să-i ajute în lucrarea duhovnicească desfăşurată în

mănăstirile din România. Desigur, rugăciunile noastre pentru ei le sunt

folositoare. Avem şi noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împărtăşi

cu această “lume veche”, care are atâtea să ne înveţe.

Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ti ascult chemarea, de oriunde mă

aflu şi oriunde mă îndrept!

(în româneşte de Pr. Gheorghe Calciu)