jjbo

Păstraţi curată Biserica!

In Uncategorized on Martie 3, 2008 at 5:20 pm

logo-ul campaniei

PRECIZĂRI: Dacă domnului Ciachir i s-a răspuns impertinent, iar sesizarea IPS Bartolomeu a fost marginalizată îmi pun serioase întrebări asupra sinodalităţii şi respectării canoanelor. Dacă IPS-ului Andrei i-a fost furat scaunul de Mitropolit al Ardealului, iar acum PS-ului Calinic i-au fost furate cîteva voturi, decisive, denotă faptul că există anumite elemente ce vor compromiterea Bisericii, deturnarea scopului ei. Domnul Ciachir, la urma urmei, a scris acel editorial pentru că nu s-a simţit, ca şi crestin ortodox, reprezentat de poziţia Patriarhiei. Dacă Patriarhia a îndrăznit să-i răspundă în asemenea hal înseamnă ca nu le prea pasă de enoriaşi, ceea ce este grav. Iar comunicatele Patriarhiei sînt elaborate pe un ton superior, care deranjează. Toate acestea, coroborate, m-au facut să declanşez campania PĂSTRAŢI CURATĂ BISERICA. În ce constă? Dumneavoastră, cărora vă pasă de mîntuirea dvs. şi care nu puteţi rămaîne indiferenţi, ca şi mine, de ceea ce se întîmplă în Biserică, la urma urmei şi noi sîntem trupul Bisericii, veţi trimite următorul mesaj pe adresa patriarhiei ( presa@patriarhia.ro ). Dacă nu, măcar afişaţi în paginile site-ului dvs. imaginea de mai sus (eventual, dar nu obligatoriu, cu link aici sau spre oricare alt blog participant la campanie).“Mă declar solidar cu campania iniţiată pe internet de bloggerii şi webmasterii ortodocşi. Prenume – Oras”. (Actualii susţinători: Băcăuanu Mihail, Claudiu Tîrziu, blogul “Război întru Cuvînt”, Revista Gînd şi Slovă Ortodoxe, blogul “Oltenians”, Oastea Domnului şi Sibilla Poesis Niko – Reşiţa)”Cei dintre dumneavoastră care aveţi site/blog şi doriţi să participaţi la această campanie, preluaţi logo-ul şi publicaţi-l pe site-ul/blogul dumneavoastră alături de textul de mai sus.

SCOP: Ierarhii noştri trebuie să înţeleagă că ei sînt urmaşii Apostolilor, nu patronii noştri, iar noi nu sîntem sclavii lor, ci sîntem împreuna-slujitori! Arătaţi-le că nu sîntem indiferenţi de soarta Bisericii. Arătaţi-le că dorim respectarea Sfintelor Canoane în duhul Sfinţilor Părinţi, prin care Ortodoxia a triumfat de fiecare dată! Nu instigăm la nimic! NU VREM SĂ PORNIM NICI O REVOLUŢIE, VREM DOAR SĂ FACEM TUTUROR CUNOSCUT MESAJUL NOSTRU, CĂ SÎNTEM MAI MULŢI CARE ÎMPĂRTĂŞIM ACEEAŞI IDEE. Vrem să arătăm că avem un punct de vedere unitar şi că trebuie să se ţină cont de noi, de vreme ce, aşa cum am spus şi mai sus, SÎNTEM ÎMPREUNĂ-SLUJITORI! Adică nici mireanul nu poate fără cleric, nici clericul fără de mirean nu-şi are rostul, asta vreau sa zic…

INIŢIATORUL

Spre cugetare, despre mărturisirea personală a Adevărului (foarte important):
Este foarte important să înţelegem care este pilda de rezistenţă pe care Cuviosul Paisie Aghioritul, noul făcător de minuni, ne-o propune pentru vremurile noastre: „Luând sceptrul stăpânirii greceşti, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea şi Conon, şi fiind de neam isaurean, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile luiDumnezeu, din toate casele şi din locuinţele omeneşti să se lepede sfintele icoane, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi trimitea în surghiun îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi ucidea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfinţitul Ghermano, patriarhul Constantinopolului, care se împotrivea, a fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el. În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva răutăţii ereticeşti, se făceau mucenici, precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror pătimire s-a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constantin. Deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului, de aramă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip, împăratul şi patriarhul porunciseră să-l dea jos. Deci, răii credincioşi puseseră o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spătar, iar poporul care se adunase acolo, bărbaţi şi femei, văzând aceea, s-a pornit cu râvnă după dreapta credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat-o jos, iar pe ostaş l-a omorât.Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste ostaşi înarmaţi cu săbii asupra poporului cel dreptcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte bărbătească şi femeiască, bătrâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul îl ştie, iar pe cei mai mari i-au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru şi Leontie. Pe aceştia, bătându-i cu toiege fără de cruţare, i-au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi în legături şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr-înşii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chinuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lucru, a poruncit să le ardă feţele cu fiare arse, apoi să-i scoată în uliţe şi să-i ucidă. Astfel şi-au sfârşit ei pătimirea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din femeile cele slăvite, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane, iar trupurile lor le-au aruncat în adâncul mării. Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chinuri, atunci a fost prinsă şi cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la dărâmarea scării împreună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai înainte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai, unde s-a pus şi viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin” [102; 107-108].
În viaţa Sfintei Teodosia aflăm alte amănunte despre această întâmplare: „Pe acel chip al Mântuitorului patriarhul Anastasie vrând să-l lepede la pământ şi să-l dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întâmplaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu râvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă râvnă şi osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat-o la pământ împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a fost ucis, iar ele, trăgându-l şi bătându-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire. Apoi, ducându-se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplându-se de ruşine şi temându-se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei şi de uciderea spătarului lângă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mânie şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului” [102; 471]. După câteva zile, Sfânta Teodosia a primit moarte mucenicească… A intrat în Împărăţia Cerurilor. Iar ceilalţi mucenici– Iulian, Mavrichie şi cei dimpreună cu ei – i-au călcat pe urme…(Pentru cei care nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină, trebuie făcută o precizare: îndemnându-ne să luăm pildă de la cei zece mucenici iconoduli, Avva Paisie Aghioritul nu recomandă uciderea spătarilor contemporani care vor să dea jos icoanele lui Hristos la porunca mai marilor zilei. Mucenicii nu au vrut să îl omoare pe spătar, ci să îl împiedice să dea jos icoana. Învăţătura creştină e cea a iubirii, şi nu a crimei).
Părintele Paisie observă însă cu tristeţe moliciunea care îi caracterizează pe cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi: „Dacă noi, «cei plini de discernământ» şi «cunoscători», am fi trăit pe atunci, am fi spus celor zece mucenici: «În felul acesta nu acţionaţi duhovniceşte. Mai bine nu-l băgaţi în seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba situaţia, vom pune în locul ei altă icoană, şi, desigur, una mai bizantină». Acest lucru este înfricoşător! Căderea, laşitatea şi aranjarea noastră le prezentăm ca pe o înfruntare mai duhovnicească” [42; 287]. Avva Paisie are dreptate: dacă ar fi trăit atunci, marea majoritate a creştinilor de astăzi ar fi fost de părere că spătarul trebuia lăsat să îşi facă datoria de serviciu, ascultând porunca împăratului şi a patriarhului iconoclast. Ne dăm seama de asta văzându-i pe mulţi cum asistă indiferenţi la apostazia contemporană, fără să se gândească să îi stea împotrivă. Spiritul acesta: „Lasă, că răul va trece şi dacă noi vom sta cu mâinile în sân”, arată însă o înţelegere greşită a lucrării lui Dumnezeu în istorie: noi nu suntem nişte piese de şah cu care se joacă Făcătorul lumii sau puterile cereşti. Noi suntem fiinţe libere, avem libertatea de a alege între bine şi rău. Şi, dacă nu simţim nevoia să ne opunem răului, înseamnă că am pactizat deja cu el, fără să ne dăm seama.Lumea merge din rău în mai rău, şi sunt din ce în ce mai puţine glasuri care să răsune laolaltă împotrivă… Nu este nevoie însă să aşteptăm mitinguri de amploare – cum au fost cele din Grecia când s-a pus problema modificării buletinelor şi zeci şi zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, alături de păstorii lor. Părintele Gheorghe Metallinos, unul dintre cei mai mari teologi ai vremurilor noastre, arăta că mărturisirea jertfelnică a lui Hristos trebuie făcută de fiecare creştin în parte, că „mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă împotrivire, deoarece presupun gândire obştească şi unitate a inimilor. Prin urmare refuzul, întru Hristos, al supunerii faţă de unele hotărâri îndreptate împotriva lui Dumnezeu, ca de pildă cele din perioada prigoanelor, constituie cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creştinii se împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumeşti. Reamintesc exemplul Sfântului Ioan Botezătorul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost făcut în mod public, însă nu organizând «miting». Nu a organizat un protest de masă, adunări. Martiriul şi mărturisirea sunt, prin urmare, de trebuinţă din partea fiecăruia dintre noi, individual. Şi acesta este cel mai straşnic cataclism, deoarece se face de către mulţi, deşi individual, şi generează un protest obştesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de protest”[77; 94]. Se poate afirma chiar că mitingurile de protest ale creştinilor faţă de hotărârile apostaţilor zilei se pot întoarce împotriva Bisericii. Diavolul, Marele manipulator, poate întoarce repede inimile cele slabe ale celor care şi-au găsit puterea mărturiei numai în numărul mare al însoţitorilor. Când se pune problema suferinţei, mulţi dintre manifestanţi sunt gata să o rupă la fugă… E uşor să scandezi lozinci, e uşor să porţi icoane, dar e greu să suferi… Sfântul Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, scria: „Cel care nu e gata de bătaie, [acela] nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creştin” [83; 86]. „Să nu tăcem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui Dumnezeu, care poate fi limitată chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului” [83; 43].
E înfricoşător acest cuvânt al predaniei, că Biserica ar putea fi „limitată” la trei ortodocşi dacă ceilalţi ar cădea în apostazie; dar, oricât ar fi de înfricoşător, totuşi nu e mai puţin adevărat.Avem datoria de a rămâne tari în adevăr, oricâţi şi oricare ar fi cei care se vor lepăda. Să rămânem ai lui Hristos şi, sub îndrumarea duhovnicilor noştri, să dăm mărturia cea bună. Duşmanii Bisericii sunt mulţi şi o lovesc în multe feluri, din multe părţi. Dar, dacă noi iubim Biserica, o vom apăra cu toată puterea. Şi, dacă este nevoie, o vom apăra până la capăt. Să luăm exemplu de la cei care L-au mărturisit pe Hristos în prigoana comunistă şi să ne hrănim din încurajările şi din mustrările lor:
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă,
ce înseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.
Radu Gyr, Îndemn la luptă
Cred că, dacă lumea merge în continuare pe drumul păgânizării, va veni vremea în care cărţile duhovniceşti vor fi interzise. Nu toate, pentru că nici în prigoana comunistă nu fuseseră interzise toate. Ci mai ales cele din care creştinii pot învăţa să se opună duhului apostat şi înţelepciunii lumii acesteia. Cred că, atunci, texte precum cel din care e luat sfatul părintelui Paisie de a urma curajului celor zece mucenici de la Poarta de Aramă vor fi considerate extremiste şi puse la index. Va fi, într-un fel, o nouă răzbunare a diavolului, pentru că Biserica a luptat împotriva cărţilor eretice, ca să îi ţină pe oameni departe de rătăcire. Da, vor veni vremuri în care cărţile „rezistenţei creştine” se vor găsi din ce în ce mai greu… Ar trebui ca astăzi, câtă vreme Dumnezeu ne dă şansa de a ţine în mână cărţile de aur ale cuvioşilor şi mărturisitorilor Bisericii lui Hristos, să le apreciem la justa valoare. Nu se ştie câte generaţii vor mai avea o astfel de şansă. Poezia de mai jos, al cărei titlu este „Mucenicia Cărţilor”, se vrea a fi un îndemn la aprofundarea unor astfel de „documente”:
Nu s-au mulţumit să ne ucidă Mărturisitorii;
s-au hotărât să le ucidă şi Cărţile.
Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe;
dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,
ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.
Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns
şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.
„Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse
îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,
şi au încercat să le decapiteze.
Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor
a început să şiroiască sângele, şi ei s-au speriat:
erau sătui de atâţia martiri.
au încetat să ucidă Cărţile;
au înţeles că cea mai teribilă prigoană
este sufocarea prin libertate.
Şi au tipărit grămezi de cărţi,
care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale,
dar care nu zideau cu nimic sufletul.
Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva
au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin,
încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.
Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea…
„Doamne, Care ştii că există nu doar litere care ucid,
ci şi litere care ascund viaţă,
pentru jertfa celor care le-au scris,
scoate-le la lumină! Trimite-le spre noi!
De când ne-au ucis mărturisitorii
Suntem cam singuri…”

(Extras din cartea lui Danion Vasile – Evanghelia versus Iuda)

Anunțuri
  1. […] Cuvant, Revista Gand si Slova Ortodoxe, Blogul Oltenians, Oastea Domnului si Hristofor, Blogul DespreOrtodoxie. Alti sustinatori: Sibbila Poesis Niko – […]

  2. Alti sustinatori: Proortodoxia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: